miercuri, 20 iulie 2016

Călin Alupi (20 iulie 1906 – 19 septembrie 1988), pictor român

Călin Alupi - Casă între flori.
Călin Alupi - Strada Anastasie Panu (cu biserica Bărboi la spate)
Călin Alupi - Tufănele în vas albastru

Călin Alupi - Tufănele 

Călin Alupi - Regina nopţii

Călin Alupi - Nalbe

Călin Alupi - Margarete în ulcior

Călin Alupi - Margarete galbene

Călin Alupi - Flori de toamna

Călin Alupi – Flori de câmp
Călin Alupi - Cârciumărese roşii
Călin Alupi - Salvia
Călin Alupi - Sanda şi Antonina la Nemţişor

Călin Alupi - Autoportret
Călin Alupi - Mama artistului
Călin Alupi - Antonina (6 ani)
Călin Alupi - Viorica
Călin Alupi - Fereastră de chilie din schitul Vovidenia
Călin Alupi - Fântână cu cumpănă – armonie verde
Călin Alupi - Magherniţă la Iaşi
Călin Alupi - Luncă
Călin Alupi - Trestii pe lacul Cernica
Călin Alupi - La Bucium pe înserat
Călin Alupi - Toamna în Bucium
Călin Alupi - Grâul roşu
Călin Alupi - Spre seară
Călin Alupi - Iarnă grea
Călin Alupi - Iarnă - La marginea pădurii
Călin Alupi - Iarnă - Casă între brazi
Călin Alupi - Mariana
Călin Alupi - Liviu student
Călin Alupi - Antonina la 4 ani
Călin Alupi - Poetul Mihai Codreanu (profil)
Călin Alupi - Autoportret la 73 de ani

Călin Alupi  (20 iulie 1906, Vancicăuţi - 19 septembrie 1988, Iaşi). Fiu de ţărani săraci din Basarabia, Călin Alupi va păstra din copilăria şi adolescenţa sa o dragoste profundă pentru natură şi un ataşament particular pentru oamenii şi lucrurile simple, care vor marca întreaga sa operă.
Cu toate că nimic nu-l predestina picturei, vocaţia lui se manifestă spontan la 13 ani, când intră la Şcoala normală din Şendriceni. Profesorul său Nicolae Popovici Lespezi îi descoperi talentul şi-l îndrumă. Intră în 1925 la Academia de Belle Arte din Iaşi, avându-l ca profesor pe Ştefan Dimitrescu, datorită căruia îşi desăvârşeşte bazele în desen. Cu toate că sărăcia nu-l părăsi niciodată, primii ani sunt marcaţi de o mizerie crudă. Trăieşte în locuinţe salubre şi nu subzistă decât datorită unei slabe burse şi a unui post de custode a Pinacotecei, obţinut prin Ştefan Dimitrescu. Incepând din 1933, participă la diverse expoziţii de grup şi personale, iar după doi ani este numit profesor suplinitor la Şcoala normală din Şendriceni. Când Nicolae Tonitza începe pictura schitului Durău, îl ia printre ucenicii săi, alături de Baba şi Cămăruţ.
In 1940, cariera sa promiţătoare este curmată brusc fiind mobilzat şi trimis pe front ; va face tot războiul în linea I în condiţii extreme de supravieţuire, cu sarcina de a desena poziţiile inamice. La armistiţiu, se întoarce de la Odesa (pe jos), cu sechele grave : a contractat un ulcer la stomac şi piatră le rinichi care-l vor împiedica, de acum înainte, să urmeze o carieră continuă (va îndura în total zece operaţii până la moarte). Descoperă cu amărăciune că aproape toate tablourile i-au dispărut, distruse sau furate în timpul războiului.
In 1947, devine profesor la Academia de Belle Arte din Iaşi. Se căsătoreşte cu Sanda Constantinescu Ballif, cu care va avea o fiică în 1950, Antonina Alupi, astăzi pictoriţă şi profesoară de desen la Paris. In 1954, Belle Artele din Iaşi se desfiinţează ; se stabileşte atunci în Bucureşti cu familia sa. Este profesor la Şcoala medie de arte plastice din Bucureşti, până în 1963, când Institutul pedagogic din Iaşi (fostul Bele Arte) îşi redeschide porţiile, şi se întoarce ca profesor. După ce iese la pensie, în 1968, se întoarce în capitală unde mai stă doisprezece ani. Din 1980, revine definitiv la Iaşi, unde va trăi cu soţia până la sfîrşit.
In decursul vieţii sale, expoziţiile s-au succedat la interval de doi sau trei ani : în România mai ales (Saloanele interregionale de arte plastice din Iaşi, Expoziţiile anuale de grafică din Bucureşti, Expoziţii personale, etc.), dar a participat şi la expoziţii internaţionale (Sofia în 1954, şi Varşovia în 1955), a avut expoziţii personale în Italia (Roma şi Trieste, în 1971) şi Franţa (Paris şi Saint-Germain-en-Laye, în 1979). Nefiind un cariesrist, nu încercă niciodată să-şi promoveze opera executând comenzi pentru Partid, ceea ce explică faptul că fu ţinut deoparte, el însuşi, de altfel, preocupându-se puţin de reuşita socială.
Desenator remarcabil, tablourile sale se recunosc prin tuşa lor precisă şi virilă. Subiecte adeseori simple, şi totdeauna extrase din realitate, ilustrează o înţelegere în profunzime a naturii umane, a peisajelor româneşti şi a oamenilor umili, de care era apropiat (Moş Androne, 1972). Picta repede şi avea darul de a comunica emoţia spontană resimţită în contact cu motivul. Este în ziua de astăzi considerat ca unul din cei mai importanţi reprezentanţi al post-impresionismului românesc.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...